Asculţi ştirile, n-ai încotro, că nu eşti autist, pe diverse posturi, chipurile să nu te intoxici de ideologia unor vânduţi politic, şi îţi vine să zici, după poet: „Mănânc şi plâng. Mănânc!”. Îţi iei seama: nu eşti primul pământean care are război la graniţă, nici cel care vede preţurile escaladând ca pe vremea când lumea toată chiar era angrenată în război. „Ăi bătrâni”, copii pe atunci, nu au cum să depună mărturie despre timpurile de restrişte, doar că îi căinezi pentru faptul că nu au trăit liberi, ba chiar le-a fost mai rău, sufleteşte, după 1990, când căzuse Zidul Berlinului. Mănânci, continui s-o faci, pentru că sinuciderea, ai învăţat, e un păcat, unul major. Dar plânsul tău, chit că invizibil, se dovedeşte, egalmente, inutil – te secătuieşte, nu este esenţial, nu te absolvă de inactivitate. Dacă ar fi plânsul lui Nietzsche!? Dar să nu ne avântăm, măcar din minimă decenţă, întrucât suntem departe de anvergura filosofului menţionat, şi, apoi, câţi semeni ştiu de romanulluiIrvin D. Yalom, sau de ecranizarea sa, cu Armand Assante şi Ben Cross? La inflaţia de azi, şi aceea indusă, ca şi alte blestemăţii, poţi părea de-a dreptul nesimţit să te autorizezi de la surse culturale. Şi totuşi...

Dacă ţinem să rămânem lucizi, tot un survol istoric, neplângăcios, ne ajută. Nu să rezolvăm criza, dar măcar să-i dibuim sursele. Iar acele surse se află în istoria recentă. Cu amorse deloc adormite. Dimpotrivă. Nu sună bine, dar exprimă un adevăr, pe care-l auzim, involuntar, de la destui concetăţeni: dacă Ceauşescu ar mai fi în viaţă, la umătoarele alegeri ar ieşi victorios. Deh, poate, de fapt sigur, nu toţi românii au fost profesori navetişti, cu familii şi locuinţă în oraşe cu universităţi, „închise”, deşi puteai să ai pe diploma de absolvire, ca şef de promoţie, „recomandare pentru învăţământul superior”. Circulam ca bezmeticii între locul de muncă şi acasă, banii se topeau pe această operaţiune, plus penuria generalizată, plus frica de a te plânge etc. Se vede că oamenii au uitat, copios, condiţia de mankurt. Şi tocmai de asta, de ce incumbă mankurtizarea, nici nu vor să audă de vreo teorie, de cei care, Marx, Engels, şi alţii,ejusdem farinae, au stârnit şi oficializat pornirile bestiale din om.

Poate că lucrul care a lipsit cel mai mult cetăţeanului român a fost sprijinirea pe o viziune politologică. În absenţa cunoaşterii categoriilornormale　(democratice) ale existenţei sociale, psihodrama vieţii cenzurate era, pe toate fronturile, expusă manipulării, şantajului, violenţei şi, mai grav decât orice,apatiei. Or, apaticul, demobilizatul, în genere, trăieşte fals, în orizontul iluziilor, măcinând atât umanitatea rămasă în el, cât şi statul, care, din şubred, tinde să se descompună. Cangrenarea unor state ieşite de sub Cortina de Fier se numeşte, cum altfel,postcomunism. El constituie o lume-unicat în istoria omenirii, în care se pune, periculos, la îndoială proiectul democratic, pornindu-se de la „convingerea înrădăcinată că fiecare ins lăsat în libertate va da curs pornirilor sale celor mai mizerabile, că libertatea este echivalentă cu desfrâul, că«piaţa liberă» înseamnă «trafic de bunuri furate»”. Românul nu citeşte indiferent aceste rânduri. El constată, lezat, că obligaţiei resemnării (sau oportunismului) sub politruci i-a luat locul obligaţia reformei economice, când prioritatea era o reformă de ordin politic şi mentalitar. Neglijându-se ordinea justă a priorităţilor acestora, susţin, covingător, Raymond Aron, Thierry Wolton, F. Thom, Furet, Hayek şi mulţi alţii, s-au creat condiţiile apariţiei unei specii mai aproape de neant chiar decâthomo sovieticus.　Nu mai este vorba de cetăţeanul care servea regimul, urându-l şi acumulând motive să explodeze, ci de acela care nu-şi mai găseşte resurse pentru nimic.

N-ar strica dacă am reciti câte ceva din Françoise Thom. Să aruncăm o privire asupra profilelor de lideri bolşevici, poate înţelegem că Putin nu-i vreun accident. Iată-l pe Hruşciov, fals reformator, dar autentic veleitar, „lipsit de spirit metodic, şederea sa la putere nefiind decât o succesiune de înflăcărări trecătoare, în stilul lui Bouvard şi Pécuchet, adesea distructive”. Brejnev, în ochii apropiaţilor şi, în special, ai lui Andropov, este un „incapabil” de netratat, astfel că energii considerabile se văd convocate să camufleze lipsa scandaloasă de idei politice a liderului. Deloc măgulitor apare tratat Gorbaciov, producătorul de „extaze” în Occidentul naiv. De fapt, el s-a apropiat de fiasco la modul lamentabil, prin „autoincantaţie şi incontinenţă verbală”, căci retorica îi trăda caracterul, descris de propriii săi colaboratori, în termeni de felul: meschin, uneltitor, vanitos, înclinat spre trădare, fără simţul realităţii, poltron, ranchiunos, mincinos etc. Dacă adăugăm figura lui Jirinovski („un soi de Pere Ubu al postsovietismului”) sau pe aceea a lui Elţîn, exponent ferm al aceluiaşi fundamentalism comunist dintotdeauna, descoperim în Françoise Thom un înzestrat portretist al unei galerii de amară celebritate.

Inspirată este autoarea şi în descrierea situaţiilor rezultate din acţiunile unor asemenea conducători, săltaţi în prim-plamul istoriei prin nefasta ideologie colectivistă. „Cînd vrem să înţelegem scena politică post-comunistă – avertizează ea–, trebuie să părăsim savantele construcţii politologice ruse şi occidentale şi să reintrăm în teatrul lui Gogol”. ÎnRevizorul, Hlestakov, impostor fără voie, seamănă teribil cu mulţi şefi de partide post-sovietice, cu nume occidentale şi platforme imobiliste, pentru care se pretind, când patetic, când ameninţător, credite masive din Vest. Diversele detaşamente ale parazitarei birocraţii, angajate plenar în certuri pentru privilegii, au reuşit să distrugă, cu aportul KGB-ului, toate focarele de civilizaţie. De aceea,homo (post)sovieticus　nu se poate imagina în afara mizantropiei, care nu este doctrinară, ciexistenţială. Cum are mereu ce să-şi impute din punctul de vedere al verticalităţii (o delaţiune, o luare de mită, indiferenţa faţă de victimele inocente), cetăţeanul ex-Gulagului vede în negru specia umană. Consecinţe? Violenţă, deseori „ineficientă”, faţă de oameni, vandalism faţă de obiecte, luarea peste picior a mersului la vot, pentru că „nimic nu are rost”, totul este ipocrizie, patriotismul este mimat etc. Lozincile mobilizatoare – pe care le-am „admirat” şi noi cum „ornau”, obsesiv, pereţii instituţiilor, fără discriminare – au decăzut ca ton, mesaj, forţă de persuasiune ş.a.m.d. Au ajuns la gunoi, ca obiect şi ca simbol, ca şi cum n-ar fi existat niciodată. Noile lozinci par a fi „fiecare pentru sine” şi „scapă cine poate”. Mai ales că, dintre ruine, răsare câte un personaj (precum un Niazov, cândva preşedintele Turkmenistanului, căruia îi aparţine incredibila frază citată în continuare), arătând cărăuln-a murit de tot, dimpotrivă, a făcut şi face pe mortul: „Trebuie să fii complet tâmpit ca să permiţi formarea opoziţiei, sub pretextul că, potrivit unora, asta ar corespunde ideii de democraţie”.

Ar fi de nuanţat chestiunile din cauza cărora trebuie să admitem, nu foarte veseli, dacă ne gândim la folosirea narcisistă a sintagmeihomo sapiens, că milioane de pagini despre „viitorul de aur” al omenirii au o singură destinaţie: topitoria. La ce bun atât efort, atâţia kilometri de volume roşii conţinând „operele” doctrinare fără vreo legătură cu realitatea? Pentru că aspectul consternant al analizei universurilor concentraţionare aici rezidă, înstranietatea　discursului „mântuitor” combinat cu crima, în duplicitate, amoralism fioros şi trăirea întransă　a unor concepte vide.

Altă problemă imposibil de expediat: climatul bizar instaurat de comunişti a născut un anumit sistem de omologare, prelungit inerţial şi astăzi, care, în ciuda faptului că secretă canon de studiat prin universităţi, nu reuşeşte, cum se vede, să ne scoată din provincialism. Culianu acuzalipsa de curaj　ce duce la înflorirea specieirepetitorului　corect, eventual memorabil în formulări, dar incapabil să imprime o direcţie, o „şcoală” de gândire. Cu inşi excepţional înzestraţi, dar izolaţi, fără emulaţie (fără centre alternative de reflecţie), se pierde busola, nu se iese din sfera complexelor naţionale, degenerabile în xenofobie. În acest punct, atitudinea mefientă sau ostilă a conaţionalilor faţă de exilatul disident face ca situaţia lui Ioan Petru Culianu să semene, suficient de amar, cu aceea a Monicăi Lovinescu sau a lui Virgil Ierunca.

N-avem cum ignora crima împotriva inteligenţei produsă atâtea decenii sub devize precum cea inubliabilă a lui Lenin însuşi: „Intelectualii sunt bălegarul societăţii”. Sub oblăduirea Securităţii – considerată, direct, un serviciu mustind de inepţie şi rea-voinţă – s-a procedat la înlăturarea „bălegarului”. Ceea ce bolşevicii au salutat ca „zori ai unei lumi mai drepte” sau ca apariţia „omului nou” a marcat, de fapt, incalificabilul „păcat împotriva spiritului”, unicul neiertat de, altminteri, tolerantul creştinism. Deşertul ideatic rămas după grotescul carnaval autointitulat, pompos, „revoluţie”, a permis şi înmulţirea închinătorilor la idolul fals pe care scrieBene vixit qui bene latuit　(cine a ştiut să se ascundă bine, a trăit bine). Intelectualii români, produse ale fricii politice, au îmbogăţit aiuritor gama de măşti, ajungând, unii dintre ei, să nu mai ştie cine sunt cu adevărat. Să nu ne facem iluzii: specialistul întravesti　va inocula discipolilor ce ştie el mai bine, respectiv, discursul acomodant, estetizant, atemporal ori lejer pigmentat cu reproşuri fără nume şi prenume la adresa Puterii. Iar un Culianu, care nu-l iubeşte excesiv pe Heidegger (decât ca scriitor, în rest îl socoteşte un manipulator de limbaj, amator de „giumbuşlucuri stilistice”), manifestă rezerve şi în privinţa lui Noica, în ipostaza sa deguru　pentru o elită emergentă: Maestrului i se dă dreptate „tot aşa cum, cu toată sinceritatea, îi dau dreptate unui bambara din Africa sau unui dayak din Borneo în ce priveşte sistemul　său　de sensuri”. Privitîn absolut, idealistul temperat al　Mathesis-ului are, desigur, acoperire în minţile noastre hrănite cu filosofie germană clasică; văzutîn relaţie　însă, se observă că leacurile spirituale dintotdeauna se dovedesc insuficiente în faţa păcătoşilor maximi, adică a instigatorilor genocidului cultural.